Pana la urma, de ce nu? De ce nu am avut blog? Pentru ca nu am stofa de blogger. Ba chiar nu am nicio pretuire reala pentru bloggeri. Niste Frustrati! Cu majuscula! Niste ne...vorbiti! Niste dornici de minima expunere care sa-i scoata din lumea lor mica si trista. Agresivi si deseori mitocani, detinatori de sentine si opinii pe care nici naiba nu le cere, dar despre care ei, bloggeri, cred sincer ca au valoare. Sau ca macar vor enerva suficient incat cineva sa-i injure, oferindu-le, astfel, placerea de a fi alintati cu scuipat public. Tot e mai mult decat nimic, mai pretios decat anonimatul si mai hranitor decat rahatul. Si totusi, voi avea un blog, constient de faptul ca nu voi putea varsa umori blogaresti in capul nimanui. Pana si randurile de mai sus, pe care m-am scremut sa le scriu fara sa cred in ele, au fost mai mult o incercare esuata de a suna ca marii bloggeri ai momentului, despre care am aflat ca sunt cotati si venerati mai ceva decat zeii. Nu-i nimic. Voi calca pe calea zeilor si ma voi usura in capul plebei care nu are nevoie de emanatiile mele ideatice. Si vom vedea ce va iesi.

Bine ati venit, asadar! Am vorbit urat cu voi? Imi pare rau. Sunt doar un timid care nu stie cum sa atraga atentia. Am crezut ca poate limbajul urduros de inteligent ma va ajuta. Pana cand va mai scriu iar, reactionati aici. Ma gandesc sa scriu despre stapanii de constiinte. Si despre agentii lor de vanzari.

Servus, popor!